Niciunul dintre noi n-ar fi vrut să plece din Sighișoara

admin
media 161520402958058400.jpg

Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.

Acum știu clar că, în acea dimineață de toamnă, când Alexandru Cistelecan a venit la masa mea și mi-a smuls sticla de Ursus din mână, forțându-mă să mă scol în picioare și să-l urmez, eu numai asta nu mi-am dorit, eu îmi doream să mai rămân și să beau berea aia până la fund, să rămân și să mai beau,  așa cum am tot făcut-o pe parcursul celor trei zile și trei nopți de festival, când am băut în compania unor mari poeți ca Iustin Panța, Aurel Pantea sau Ion Mureșan sau ale unor mari prozatori ca Gheorghe Crăciun, Vasile Gogea sau Gheorghe Iova, fără să dorm deloc, mereu fiind în mișcare, pentru că mereu la acel festival se întâmpla ceva, recitaluri de poezie sau de proză, dezbateri în incinta casei de cultură, polemici în camere de hotel, discuții aprinse pe terase, în care se tranșa soarta literaturii contemporane și condiția scriitorului român de azi, care s-a tot tranșat cât a ținut festivalul, în timpul căruia eu nu am fost niciodată singur și niciodată nu am ajuns în camera mea, de când mi-a fost repartizată de către organizatori, care iese că au plătit-o degeaba.

Nici măcar nu știam unde e, căci, după cină mergeam pe terasă, iar de pe terasă direct la micul dejun. Treceam cu Iova de la o masă la alta- eu în pic în urma lui, cu un pix și o foaie în mână – notând toate calambururile pe care marele scriitor le născocea pe loc. Când să ne despărțim, îi dăruiam foile alea și el îmi făcea cinste cu beri, pe care tot eu, până la urmă, le plăteam, dar așa am ajuns să-i devin prietenul lui cel mai bun, firește, cât a ținut festivalul. Se discuta despre cum ar trebui să fie noua literatură de după căderea comunismului ca să devină cu adevărat o literatură importantă.

Se discuta pe străzi, în holul hotelului, în baruri, pe meterezele cetății, în parcuri, traversând strada, la semafor, urcând sau coborând scări, pe bănci, pe scaune, pe mese, în picioare. Zeci de beri am băut ascultând sute de argumente.

La început, toți participau la acele discuții incendiare despre viitorul și misterul literaturii, apoi numărul oamenilor se rărea cu cât orele se făceau tot mai mici, ca până dimineața să mai rămână interesați de acest subiect doar vreo trei-patru scriitori, dar printre ei mă număram neapărat și eu, pe terasa aia din inima Sighișoarei, care nu se închidea niciodată și unde Iustin Panța inventa parabole, Iova, paradoxuri, iar Andrei Bodiu devenea foarte agresiv după două noaptea, fugărindu-i pe toți companionii lui de la masă, dacă aceștia se îndoiau de forța literaturii în lumea de azi.

În dimineața ultimei zile de festival, m-am pomenit la masa unor tipi cu părul vâlvoi, fără dinți în gură, care încercau să mă îmbete pe banii mei, cu toate că eu eram deja lefter și tufă. Tocmai atunci a apărut în fața mea Alexandru Cistelecan și m-a forțat să-i părăsesc.

Alexandru Cistelecan îmi era profesor la facultate și eu nu am lipsit de la niciun curs de-al său. El m-a și anunțat, un lucru pe care eu, se pare, nu-l realizasem sau nu-l știam, că festivalul se terminase. Festivalul se încheiase în acea dimineață de octombrie, iar eu nu puteam să-l continui singur, deși tare mult mi-aș fi dorit asta.

Crăciun, Gogea, Iova, Ene, Mureșan, Panța, Pantea, Vasiliu, Aldulescu, ieșeau din hotel cu gențile în mâini, petrecuți cu o mare părere de rău de organizatorii festivalului. Nu-mi intra în cap că acest festival se putuse termina.

Eu aș fi vrut să mai continue- încercam să-i conving să-l mai continue- și să discutăm despre literatură, dar niciunul dintre ei n-a vrut. Atunci m-am hotărât să-l continui pe cont propriu, discutând despre literatură cu oamenii ăia străini din jurul meu, care te miri de ce voiau cu orice preț să mă îmbete. Cistelecan m-a ajuns din urmă și m-a forțat să-mi schimb planurile, chiar și dacă asta însemna să-mi plătească berea mea, adică și berea lor.

Suma finală era fabuloasă, el însă a plătit-o pentru a mă scoate din ghearele lor. Prețul pe care-l plăteam eu era că trebuia să vin cu el la gară. La gară se adunaseră toți scriitorii optzeciști. Ba chiar și ăia nouăzeciști. Mi-am dat seama că niciunul dintre ei n-ar fi vrut să plece din Sighișoara. Cistelecan nu m-a scăpat o clipă din ochi.

Mulți dintre noi ar fi vrut să se întoarcă înapoi în Sighișoara și să continue să petreacă și să discute despre ce mai e azi literatura. A  stat lângă mine până mi-a sosit trenul. M-a împins în vagon, hotărât. Eu voiam să mai rămân la Sighișoara, la festival. Când am coborât pe peronul gării din Brașov, am simțit cum mi se prăbușește cerul în cap.

Am adormit imediat în taxiul care mă ducea la căminul meu de pe strada Memorandumului. La căminul numărul cinci. Șoferului i-au luat minute bune, aproape că nesfârșite, ca să mă trezească și să mă scoată din mașină. L-au ajutat și doi colegi de-ai mei. Doar după ce am ajuns în camera mea din cămin și m-am băgat în patul meu de lângă fereastră, am înțeles că Alexandru Cistelecan mi-a salvat viața.

Eram așa de frânt și nu puteam să adorm. Cum închideam ochii, cum mă prăbușeam într- un hău nesfârșit. La capătul căruia, firește că, mă aștepta Sighișoara.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.



Sursa Stiri pe Surse

Share This Article
Leave a comment